Sunetul tramvaiului. Torsul pisicii.
Navala zorilor -
stiu ca se aud, desi eu nu percep nimic.
... poate ca urechile imi sunt prea slabe pentru asta. Sau poate ca afara e prea frig.
Da, e inca iarna.
Nu, zapada nu mai scartaie sub calcaie. Dar gheata inca se mai aude picurand.
Vantul canta ger. Si norii stropesc fulgi, din cand in cand.
Un pom parca vorbeste despre inmugurit. Gradele ii soptesc sa mai astepte.
Crengile au “piele de gaina” – inculpatul : frigul diminetii, desigur.
Crengile tremura.
Nu la fel si trandafirul pitic din geam. El nu-mi tremura.
Portocaliu cum e, priveste afara. Sau inauntru.
Ce gandeste, nu stiu.
... probabil ca asteapta si el primavara.
Friday, January 23, 2009
"Adevarul ca in ciuda faptului ca invocam disparitia iubirii din lumea moderna e mai prezenta mai mult decat oricand in vietile noastre. Aspiratiile sunt de mii de ori mai puternice decat implinirile. Si cum iubirea tinde sa devina un fenomen exclusiv aspirational iat-o mai puternica decat oricand in vietile noastre.
Avem nevoie ca de aer de povestile noastre de iubire. Fiecare dintre noi stie asta mai bine decat orice desi multi o neaga comportamental. Tot ce construim, tot ce ne mana in lupta pentru tot soiul de impliniri glorioaso-financiaro-profesionale are ca ultim scop implinirea prin iubire.
Avem nevoie ca de aer de povestile noastre de iubire. Fiecare dintre noi stie asta mai bine decat orice desi multi o neaga comportamental. Tot ce construim, tot ce ne mana in lupta pentru tot soiul de impliniri glorioaso-financiaro-profesionale are ca ultim scop implinirea prin iubire.
Toate astea sunt pentru femeie. Obiectul iubirii noastre. Fiinta care ne subjuga si ne conduce, pentru care suntem in stare sa renuntam la tot ce am construit si s-o luam iar de la inceput doar ca sa-i facem pe plac si sa smulgem zambetul cu cifra octanica maxima care ne arunca in aer cilindrii si ne arde pistoanele.
Toate astea sunt pentru femeie. Obiectul iubirii noastre. Fiinta care ne subjuga si ne conduce, pentru care suntem in stare sa renuntam la tot ce am construit si s-o luam iar de la inceput doar ca sa-i facem pe plac si sa smulgem zambetul cu cifra octanica maxima care ne arunca in aer cilindrii si ne arde pistoanele.
Iubirea nu e in pericol nici in zile noastre nebune si micsorate de viteza. Tot ce trebuie sa facem este sa nu ne mai mintim ca scopul marii noastre calatorii este altul decat femeia ai carei sani sa ne gazduiasca ciuful intr-o dimineata lenesa de vara. Daca nu sunteti convinsi, hai s-o luam invers. Incercati sa gasiti o ratiune a actiunilor voastre in absenta femeii.
Unde sa duca toata escalada asta? Catre orizonturile neoxigenate ale carei lumi? Mitul Luceafarului nu e pentru noi...Acolo sus e frigul care ingheata orice realizare iar gloria nu e altceva decat un vis de gheata.
Ramanem asadar pe pamant, unde furia, gloria si orgliul pun sangele in miscare iar visul iubirii si femeia il fac sa clocoteasca. Ma intrebati daca am regrete? Da, am si omul fara regrete n-are constiinta de sine.
Ma doare iubirea neimplinita si ma doare tot ce n-am putut sa fiu dar sa mor io daca nu traiesc. Cred ca Piaf nu stia ce spunea cand canta. Sau poate tremurul vocii era mai mult decat interpretare...Da, Edith, tremurul vocii tale te-a dat de gol. Si tu ai avut regrete, normal, pentru ca l-ai iubit pe boxeur-ul ala nebun si pe multi altii ai iubit, Edith...
Iubirea e in siguranta si mi-a venit sa scriu asta intr-o zi cu soare in care am avut senzatia ca ea nu poate fi infranta nici macar in absenta!!!"
(Tudor Chirila)
CUM SA NU-L IUBESTI?^^
Avem nevoie ca de aer de povestile noastre de iubire. Fiecare dintre noi stie asta mai bine decat orice desi multi o neaga comportamental. Tot ce construim, tot ce ne mana in lupta pentru tot soiul de impliniri glorioaso-financiaro-profesionale are ca ultim scop implinirea prin iubire.
Avem nevoie ca de aer de povestile noastre de iubire. Fiecare dintre noi stie asta mai bine decat orice desi multi o neaga comportamental. Tot ce construim, tot ce ne mana in lupta pentru tot soiul de impliniri glorioaso-financiaro-profesionale are ca ultim scop implinirea prin iubire.
Toate astea sunt pentru femeie. Obiectul iubirii noastre. Fiinta care ne subjuga si ne conduce, pentru care suntem in stare sa renuntam la tot ce am construit si s-o luam iar de la inceput doar ca sa-i facem pe plac si sa smulgem zambetul cu cifra octanica maxima care ne arunca in aer cilindrii si ne arde pistoanele.
Toate astea sunt pentru femeie. Obiectul iubirii noastre. Fiinta care ne subjuga si ne conduce, pentru care suntem in stare sa renuntam la tot ce am construit si s-o luam iar de la inceput doar ca sa-i facem pe plac si sa smulgem zambetul cu cifra octanica maxima care ne arunca in aer cilindrii si ne arde pistoanele.
Iubirea nu e in pericol nici in zile noastre nebune si micsorate de viteza. Tot ce trebuie sa facem este sa nu ne mai mintim ca scopul marii noastre calatorii este altul decat femeia ai carei sani sa ne gazduiasca ciuful intr-o dimineata lenesa de vara. Daca nu sunteti convinsi, hai s-o luam invers. Incercati sa gasiti o ratiune a actiunilor voastre in absenta femeii.
Unde sa duca toata escalada asta? Catre orizonturile neoxigenate ale carei lumi? Mitul Luceafarului nu e pentru noi...Acolo sus e frigul care ingheata orice realizare iar gloria nu e altceva decat un vis de gheata.
Ramanem asadar pe pamant, unde furia, gloria si orgliul pun sangele in miscare iar visul iubirii si femeia il fac sa clocoteasca. Ma intrebati daca am regrete? Da, am si omul fara regrete n-are constiinta de sine.
Ma doare iubirea neimplinita si ma doare tot ce n-am putut sa fiu dar sa mor io daca nu traiesc. Cred ca Piaf nu stia ce spunea cand canta. Sau poate tremurul vocii era mai mult decat interpretare...Da, Edith, tremurul vocii tale te-a dat de gol. Si tu ai avut regrete, normal, pentru ca l-ai iubit pe boxeur-ul ala nebun si pe multi altii ai iubit, Edith...
Iubirea e in siguranta si mi-a venit sa scriu asta intr-o zi cu soare in care am avut senzatia ca ea nu poate fi infranta nici macar in absenta!!!"
(Tudor Chirila)
CUM SA NU-L IUBESTI?^^
Thursday, January 22, 2009
Ar trebui...
Ar trebui să ne naştem bătrâni,
Să venim înţelepţi,
Să fim în stare de-a hotărî soarta noastră în lume,
Să ştim din răscrucea primară ce drumuri pornesc
Şi iresponsabil să fie doar dorul de-a merge.
Apoi să ne facem mai tineri, mai tineri, mergând,
Maturi şi puternici s-ajungem la poarta creaţiei,
Să trecem de ea şi-n iubire intrând adolescenţi,
Să fim copii la naşterea fiilor noştri.
Oricum ei ar fi atunci mai bătrâni decât noi,
Ne-ar învaţa să vorbim, ne-ar legăna să dormim,
Noi am dispărea tot mai mult, devenind tot mai mici,
Cât bobul de strugure, cât bobul de mazăre, cât bobul de grâu…
(Ana Blandiana)
Oare cum ar fi daca ne-am naste batrani si am deveni treptat copii?
Oare lumea nu ar fi cu mult mai buna?
Probabil ca am si numara de la 10 la 1, nu de la 1 la 10. Totul ar fi descrescator... Totul ar descreste odata cu noi.
Totul, mai putin speranta. Doar ea ar mai creste odata cu descresterea noastra.
Wednesday, January 21, 2009
Urmarita de vise
Dintotdeauna am fost o “urmarita de vise”. Sau poate o urmaritoare...
Visam la prietenul perfect. Si pentru o vreme l-am avut.
Visam la prietenia fara margini. Si am avut-o. Am rupt-o. Am reinnodat-o. (Nodul nu a ramas. Nu stiu de ce. Probabil ca de fapt, am cusut rana cu ata medicinala, care nu mai trebuie scoasa, ci care se “topeste” in piele. Da, cred ca asa am facut! Azi, nu mai am nici macar cicatrice.)
Visam la a fii cea mai buna din clasa. Si pentru o vreme am fost.
Visam la calatorii in alte tari. Si am calatorit.
Visam la o familie perfecta. Si am avut-o. O am chiar.
Visam la primavara. Si primavara in fiecare an venea.
Visam la aparat digital si alte maruntisuri. Si le-am primit. Intre timp am mult evoluat pe deasupra.
Visam sa devin cunoscuta. Si am devenit – in mediul meu.
Visam sa ma joc cu cuvintele. Si cuvintele mi-au cautat mintea.
Visam la un alt stil. Si azi pot spune ca il am.
Visam sa cunosc. Si am cunoscut – nu indeajuns, dar cat era cu putinta.
Visam sa fiu singura. Si am fost. Sunt.
Visam sa plec, sa ma ridic. Si iata-ma plecata!
Visam la mii de alte lucruri, pe care unii dintre voi nu le veti visa niciodata. Visam, pentru ca visele imi ghidau viata. Visele imi dadeau ambitie. Visele imi pregateau drumul, pe care urma sa umblu. Am ajuns unde sunt, pentru ca m-am lasat purtata de vise. Si pentru ca visele veneau de undeva de sus, ma patrundeau si apoi se intorceau sus, tot mai sus.
Visam si la vremea potrivita, primeam ce visam.
Si azi mai visez. Dar visele de azi sunt altfel. Sunt poate vise de om matur. De ce de om matur? Pentru ca si-au pierdut din complexitate si in acelasi timp din simplitate.
Azi visez lucruri mici, pentru ca realitatea m-a sarutat pe frunte si mi-a soptit :
“Lasa, lumea e asa de mii de ani. Esti prea marunta, ca sa o poti schimba! Nu mai esti mare, cum erai cand erai mica. Acum esti mica, pentru ca ai crescut mare!”
Si parca imi pierd din pofta de viata...
Si parca as vrea sa ma intorc la starea de copil. Da, starea! Pentru ca a fi copil, e mai presus de toate o stare.
Si intr-o zi ma voi intoarce... dar pana atunci, cat sunt pe drum, trebuie sa anunt (din nou):
“Mama, tata,
In seara asta vin tarziu acasa!”
Visam la prietenul perfect. Si pentru o vreme l-am avut.
Visam la prietenia fara margini. Si am avut-o. Am rupt-o. Am reinnodat-o. (Nodul nu a ramas. Nu stiu de ce. Probabil ca de fapt, am cusut rana cu ata medicinala, care nu mai trebuie scoasa, ci care se “topeste” in piele. Da, cred ca asa am facut! Azi, nu mai am nici macar cicatrice.)
Visam la a fii cea mai buna din clasa. Si pentru o vreme am fost.
Visam la calatorii in alte tari. Si am calatorit.
Visam la o familie perfecta. Si am avut-o. O am chiar.
Visam la primavara. Si primavara in fiecare an venea.
Visam la aparat digital si alte maruntisuri. Si le-am primit. Intre timp am mult evoluat pe deasupra.
Visam sa devin cunoscuta. Si am devenit – in mediul meu.
Visam sa ma joc cu cuvintele. Si cuvintele mi-au cautat mintea.
Visam la un alt stil. Si azi pot spune ca il am.
Visam sa cunosc. Si am cunoscut – nu indeajuns, dar cat era cu putinta.
Visam sa fiu singura. Si am fost. Sunt.
Visam sa plec, sa ma ridic. Si iata-ma plecata!
Visam la mii de alte lucruri, pe care unii dintre voi nu le veti visa niciodata. Visam, pentru ca visele imi ghidau viata. Visele imi dadeau ambitie. Visele imi pregateau drumul, pe care urma sa umblu. Am ajuns unde sunt, pentru ca m-am lasat purtata de vise. Si pentru ca visele veneau de undeva de sus, ma patrundeau si apoi se intorceau sus, tot mai sus.
Visam si la vremea potrivita, primeam ce visam.
Si azi mai visez. Dar visele de azi sunt altfel. Sunt poate vise de om matur. De ce de om matur? Pentru ca si-au pierdut din complexitate si in acelasi timp din simplitate.
Azi visez lucruri mici, pentru ca realitatea m-a sarutat pe frunte si mi-a soptit :
“Lasa, lumea e asa de mii de ani. Esti prea marunta, ca sa o poti schimba! Nu mai esti mare, cum erai cand erai mica. Acum esti mica, pentru ca ai crescut mare!”
Si parca imi pierd din pofta de viata...
Si parca as vrea sa ma intorc la starea de copil. Da, starea! Pentru ca a fi copil, e mai presus de toate o stare.
Si intr-o zi ma voi intoarce... dar pana atunci, cat sunt pe drum, trebuie sa anunt (din nou):
“Mama, tata,
In seara asta vin tarziu acasa!”
Saturday, January 17, 2009
Lauda omului?
Stanescu credea, ca din punctul de vedere al copacilor, oamenii sunt doar fructe plimbatoare, ale unui pom cu mult mai mare; din punct de vedere al pietrelor, ei sunt miscare adaugata la miscare; din punct de vedere al aerului, pasari nemaiintalnite cu aripi crescute inlauntru.
Viata. Neviata. Nevazut. Cred ca ar spune, ca toate acestea ne urmaresc. Lumea din jurul nostru e cu ochii pe noi. Cauta modele de urmat sau doar cunoastere pe care sa isi fondeze controlul?
Poate ca azi, viata, neviata si nevazutul inca mai canta o lauda omului. Totusi, in curand ele isi vor schimba melodia. Si atunci omul se va pleca...
Parca ne credem prea stapani peste ceea ce nu suntem.
(Ma intreb, ce sunt oamenii din punctul de vedere al cerului: fire de lut sau bucati de etern? Stele cazute sau nori? Apa sau gheata?)
Viata. Neviata. Nevazut. Cred ca ar spune, ca toate acestea ne urmaresc. Lumea din jurul nostru e cu ochii pe noi. Cauta modele de urmat sau doar cunoastere pe care sa isi fondeze controlul?
Poate ca azi, viata, neviata si nevazutul inca mai canta o lauda omului. Totusi, in curand ele isi vor schimba melodia. Si atunci omul se va pleca...
Parca ne credem prea stapani peste ceea ce nu suntem.
(Ma intreb, ce sunt oamenii din punctul de vedere al cerului: fire de lut sau bucati de etern? Stele cazute sau nori? Apa sau gheata?)
Friday, January 16, 2009
Poveste cu papadii
A fost odata un agricultor priceput si bogat, cu o vasta experienta in domeniul cultivarii plantelor. Multi ani la randul singura lui grija a fost aceasta: sa faca papadiile, ce cresteau pe terenurile lui, sa dispara definitiv. A citit carti, a cumparat cele mai scumpe produse, a luat la rand toate metodele posibile. S-a straduit din greu, dar papadiile continuau sa apara.
A inceput a le scrie unor mari companii producatoare de erbicid. Alte propuneri, alte solutii: toate fara efect. Dar agricultorul, intaratat si mai tare impotriva micilor plante, si-a continuat cercetarile. A continuat sa ceara ajutorul oamenilor de stiinta.
« Trebuie sa scap de ele. Trebuie sa existe o solutie. Nu mai vreau papadii! »
Intr-o zi cercetarea lui a luat sfarsit: un plic, in care se afla un bilet, i-a ajuns in mana. Biletul spunea astfel:
‘Daca nu poti scapa de ele... iubeste-le!’
E o poveste pe care am auzit-o cu multi ani in urma. Am cules-o din amintiri pentru a da-o mai departe.
Imi amintesc uneori de ea, atunci cand incerc cu ardoare sa scap de cate un lucru; cand aproape urasc ceva pentru simplul fapt ca este! – impotriva vointei mele. Imi amintesc de locul si starea in care eram in momentul in care am auzit-o. Imi amintesc vocea blanda a Simonei B., persoana de langa mine si lacrimile din ochii mei. Si mi-e dor...
La fel ca papadiile, timpul a trecut, luat pe sus, dus in etern. Locurile, oamenii, varstele s-au schimbat. Nu mai sunt unde obisnuiam sa fiu, nu mai gandesc cum obisnuiam sa gandesc. Lumea a pus gard cu ghimpi in jurul meu si imi ploua deasupra capului idei, intamplari, urat. Nori de furtuna, ce urca vertical, de jos in sus.
Revenind: povestea mea e doar o poveste cu papadii insignifiante, pe care in orice moment le poate lua vantul. Dar e o poveste, ce schimba...
A inceput a le scrie unor mari companii producatoare de erbicid. Alte propuneri, alte solutii: toate fara efect. Dar agricultorul, intaratat si mai tare impotriva micilor plante, si-a continuat cercetarile. A continuat sa ceara ajutorul oamenilor de stiinta.
« Trebuie sa scap de ele. Trebuie sa existe o solutie. Nu mai vreau papadii! »
Intr-o zi cercetarea lui a luat sfarsit: un plic, in care se afla un bilet, i-a ajuns in mana. Biletul spunea astfel:
‘Daca nu poti scapa de ele... iubeste-le!’
E o poveste pe care am auzit-o cu multi ani in urma. Am cules-o din amintiri pentru a da-o mai departe.
Imi amintesc uneori de ea, atunci cand incerc cu ardoare sa scap de cate un lucru; cand aproape urasc ceva pentru simplul fapt ca este! – impotriva vointei mele. Imi amintesc de locul si starea in care eram in momentul in care am auzit-o. Imi amintesc vocea blanda a Simonei B., persoana de langa mine si lacrimile din ochii mei. Si mi-e dor...
La fel ca papadiile, timpul a trecut, luat pe sus, dus in etern. Locurile, oamenii, varstele s-au schimbat. Nu mai sunt unde obisnuiam sa fiu, nu mai gandesc cum obisnuiam sa gandesc. Lumea a pus gard cu ghimpi in jurul meu si imi ploua deasupra capului idei, intamplari, urat. Nori de furtuna, ce urca vertical, de jos in sus.
Revenind: povestea mea e doar o poveste cu papadii insignifiante, pe care in orice moment le poate lua vantul. Dar e o poveste, ce schimba...
Thursday, January 15, 2009
Nu-i vreme!
Nu am chef sa invat. Vreau sa am vreme, sa pierd vremea. Sa ma plimb, (chiar si pe net:p), sa scriu si sa dorm. Mi-e dor de somn...
Campus Party 2009
Se spune ca primul party e cel mai bun – mai ales daca e inaintea examenelor, cand ai o gramada de invatat. Si nu pot sa nu ii dau dreptate celui ce a zis asta.
Primul party, la care am luat parte aici in Dresden, a avut loc aseara. Am mers, nu din dorinta de a dansa sau chestii de genul, ci mai degraba din necesitatea de a cunoste oameni noi. Si am cunoscut...
De la idioti care te urmaresc peste tot si spera sa le acorzi putina atentie, pana la betivani, care isi varsa berea pe “ringul de dans”. De la interesati, pana la doritori. De la tipi care se multumesc cu privitul, pana la tipi care indraznesc sa deschida gura – si vai! – te ingrozesti.
Se strang cu totii in jurul tau si daca le zambesti se uita la tine ca loviti de fulger. Toti vor sa danseze cu tine. Toti vor sa intre in vorba. Fiecare cu metode cat mai originale. Te privesc luuung. Zambesc. Te mai privesc odata luuung. Si ar vrea sa vina la tine, dar tu te intorci si pleci.
Te mai folosesti de cate unu mai dragut, cand un prost cu tupeu nu-ti da pace. “Save me!” Atunci iti zambeste, il ia pe tupeist la o parte si ii explica, cum ca fetele au treaba... si fetele dispar!
Fetele fac poze acum. Party-Stimmung in ochi.
Se intampla multe. Mai ales cand ai tupeu in sange. Dar nu toate merita sau pot fi povestite.
Mai dansezi putin. Mai mergi la baie sa-ti verifici lookul. Mai comentezi putin despre oamenii din jur. “Ala ii bun. Ala ii varza. Ce zici de aia? Balerini pe vremea asta? Schlampe!”
Mai intri in vorba cu cate unul. Ah stii, eu nu sunt de aici. Si Lea sare: suntem din Franta. Oh. Povestim putin. Aflam ca totusi nu suntem din Franta. Incerc sa accentuez ca nu toti romanii sunt hoti. Si ca eu nu sunt asa de obicei.
Altii: “Incerc sa-mi dau seama unde e Romania!”. Ah stii, tara aia a lu’ peste, in forma de peste, cu iesire la Marea Neagra.
Altii: “De ce stii germana?” Pai nah, am fost la o scoala germana. “Wow, exista asa ceva in Romania?” Asa se pare... “Vorbesti bine. Nu ai accent. Nu as spune ca nu esti de aici.” Great.
Mai vorbesti putin in franceza. Mai in engleza. O dai si cu romana, pt ca oamenii sunt curiosi. “Stii si ruseste?” Ah nu! Remember, Romania a terminat-o de mult cu Rusia din punctul asta de vedere. In fond, suntem membrii UE. (Despre ce vorbim noi la partyuri!)
Un tip din Spania vine si incepe sa vb cu tine in spaniola. Dai din cap si incerci sa scapi.
Te mai uiti in jur. Cauti. Cine danseaza cu cine?
Unde a disparut? Ah, aici erai! Iar dispari? Ok.
Si acum? De ce te uiti la mine?
Nu vin. Ba vin ! :|
Primul party, la care am luat parte aici in Dresden, a avut loc aseara. Am mers, nu din dorinta de a dansa sau chestii de genul, ci mai degraba din necesitatea de a cunoste oameni noi. Si am cunoscut...
De la idioti care te urmaresc peste tot si spera sa le acorzi putina atentie, pana la betivani, care isi varsa berea pe “ringul de dans”. De la interesati, pana la doritori. De la tipi care se multumesc cu privitul, pana la tipi care indraznesc sa deschida gura – si vai! – te ingrozesti.
Se strang cu totii in jurul tau si daca le zambesti se uita la tine ca loviti de fulger. Toti vor sa danseze cu tine. Toti vor sa intre in vorba. Fiecare cu metode cat mai originale. Te privesc luuung. Zambesc. Te mai privesc odata luuung. Si ar vrea sa vina la tine, dar tu te intorci si pleci.
Te mai folosesti de cate unu mai dragut, cand un prost cu tupeu nu-ti da pace. “Save me!” Atunci iti zambeste, il ia pe tupeist la o parte si ii explica, cum ca fetele au treaba... si fetele dispar!
Fetele fac poze acum. Party-Stimmung in ochi.
Se intampla multe. Mai ales cand ai tupeu in sange. Dar nu toate merita sau pot fi povestite.
Mai dansezi putin. Mai mergi la baie sa-ti verifici lookul. Mai comentezi putin despre oamenii din jur. “Ala ii bun. Ala ii varza. Ce zici de aia? Balerini pe vremea asta? Schlampe!”
Mai intri in vorba cu cate unul. Ah stii, eu nu sunt de aici. Si Lea sare: suntem din Franta. Oh. Povestim putin. Aflam ca totusi nu suntem din Franta. Incerc sa accentuez ca nu toti romanii sunt hoti. Si ca eu nu sunt asa de obicei.
Altii: “Incerc sa-mi dau seama unde e Romania!”. Ah stii, tara aia a lu’ peste, in forma de peste, cu iesire la Marea Neagra.
Altii: “De ce stii germana?” Pai nah, am fost la o scoala germana. “Wow, exista asa ceva in Romania?” Asa se pare... “Vorbesti bine. Nu ai accent. Nu as spune ca nu esti de aici.” Great.
Mai vorbesti putin in franceza. Mai in engleza. O dai si cu romana, pt ca oamenii sunt curiosi. “Stii si ruseste?” Ah nu! Remember, Romania a terminat-o de mult cu Rusia din punctul asta de vedere. In fond, suntem membrii UE. (Despre ce vorbim noi la partyuri!)
Un tip din Spania vine si incepe sa vb cu tine in spaniola. Dai din cap si incerci sa scapi.
Te mai uiti in jur. Cauti. Cine danseaza cu cine?
Unde a disparut? Ah, aici erai! Iar dispari? Ok.
Si acum? De ce te uiti la mine?
Nu vin. Ba vin ! :|
Wednesday, January 14, 2009
Pregatire pt sesiune 1
E 5.15 si eu nu dorm. Vad stele. Ah, nu, nu cerul, nici somnul: doar pijamaua. Da, pijamaua mea cu stele.
Ce fac? S-ar zice ca invat. Ziua merg la cursuri. Noaptea invat pentru examenele, ce au sa vina. Maine seara merg la Campus Party. Dupa voi veni acasa si voi invata. And so it goes...
Aseara am fost prea obosita sa mai invat. Aproape ca am adormit cu cursurile in brate. Asa ca am decis sa o las balta, sa ma pun sa dorm si sa ma trezesc pe la 1.30. Ceasul pregatit si: somn. La 1.30 ceasul suna prima data. Nu-mi amintesc cum l-am oprit. Pe la 2 ma trezesc – partial - si imi dau seama ca nu mai e 1.30. Nu a sunat ceasul?! Uite un lucru care ma deranjeaza: vreau sa invat si ceasul imi face probleme. Un alt lucru care ma deranjeaza e prezenta Leei, colega mea de la Uni, in camera mea. Ce cauta Lea aici, la ora asta? Eu vreau sa invat! Imi zic: ,Mai dorm putin. Poate se prinde si Lea ca vreau sa dorm si pleaca. Si atunci eu pot invata!’ Dar Lea nu pleaca.
,Of, ma trezesc totusi!’
Si imi dau seama: Lea nici macar nu e aici. Lea era doar o scuza a mintii mele, ca sa ii permita corpului sa mai doarma putin. Imi dau seama cat de ridicola sunt. Si cat de manipulata de propria minte.
Ma ridic din pat. Nu aprind lumina, dar apas butonul de la laptop. Tre sa vad cine e pe net! Poate m-a cautat Matt Dallas si eu dorm.
Aprind si lumina pana laptopul se incarca. Iau cana, torn cafeaua pregatita de ieri si tinuta cald in termos. Si incep procesul de trezire. Stau putin pe net. Imi iau cursurile, pixurile colorate, textmarkere, foi, cartile de sute de pagini si ma arunc in pat. Nu sa dorm! Doar ca patul a devenit universal in ultima vreme. Si incep...
Compararea sistemelor politice. Bla bla bla. Mai casc. Mai iau o gura de cafea. Mai vorbesc singura:) Ma ridic din pat, ma duc la laptop. Vorbesc cu altii aflati in situatia mea. Hehei, primele examene. Merita tot efortul. Doar suntem Shtipendiatzi!!
In fine. Inapoi la invatat. Mai citesc putin. Mai caut ceva pe net.
Mi se face foame. Frigiderul mi-e gol. (N-am avut chef de cumparaturi ieri! Viata de student...) Mai gasesc niste portocale. Incerc una. Portocala cu gust cafea!
Dar inpoi la invatat. Termin cursul, incep alta materie. Metode ale cercetarii social empirice. Analiza cuvintelor. Etc etc.
Somn. Ma duc la baie. Ma mai spal o data pe fata. Poate imi trece. Deschid geamul. Geeer. Categoric imi trece! Sunt parca mai eficienta. Dar intrerup din nou. Mi-am propus ca anul asta sa-mi construiesc blogul. Si asta fac...
Bine, cam atat. Acum ma intorc la treaba.
E aproape dimineata. Nu cred ca mai reusesc sa dorm. Mai putin si merg la cursuri.
Cafea cu gust de gene...
Ce fac? S-ar zice ca invat. Ziua merg la cursuri. Noaptea invat pentru examenele, ce au sa vina. Maine seara merg la Campus Party. Dupa voi veni acasa si voi invata. And so it goes...
Aseara am fost prea obosita sa mai invat. Aproape ca am adormit cu cursurile in brate. Asa ca am decis sa o las balta, sa ma pun sa dorm si sa ma trezesc pe la 1.30. Ceasul pregatit si: somn. La 1.30 ceasul suna prima data. Nu-mi amintesc cum l-am oprit. Pe la 2 ma trezesc – partial - si imi dau seama ca nu mai e 1.30. Nu a sunat ceasul?! Uite un lucru care ma deranjeaza: vreau sa invat si ceasul imi face probleme. Un alt lucru care ma deranjeaza e prezenta Leei, colega mea de la Uni, in camera mea. Ce cauta Lea aici, la ora asta? Eu vreau sa invat! Imi zic: ,Mai dorm putin. Poate se prinde si Lea ca vreau sa dorm si pleaca. Si atunci eu pot invata!’ Dar Lea nu pleaca.
,Of, ma trezesc totusi!’
Si imi dau seama: Lea nici macar nu e aici. Lea era doar o scuza a mintii mele, ca sa ii permita corpului sa mai doarma putin. Imi dau seama cat de ridicola sunt. Si cat de manipulata de propria minte.
Ma ridic din pat. Nu aprind lumina, dar apas butonul de la laptop. Tre sa vad cine e pe net! Poate m-a cautat Matt Dallas si eu dorm.
Aprind si lumina pana laptopul se incarca. Iau cana, torn cafeaua pregatita de ieri si tinuta cald in termos. Si incep procesul de trezire. Stau putin pe net. Imi iau cursurile, pixurile colorate, textmarkere, foi, cartile de sute de pagini si ma arunc in pat. Nu sa dorm! Doar ca patul a devenit universal in ultima vreme. Si incep...
Compararea sistemelor politice. Bla bla bla. Mai casc. Mai iau o gura de cafea. Mai vorbesc singura:) Ma ridic din pat, ma duc la laptop. Vorbesc cu altii aflati in situatia mea. Hehei, primele examene. Merita tot efortul. Doar suntem Shtipendiatzi!!
In fine. Inapoi la invatat. Mai citesc putin. Mai caut ceva pe net.
Mi se face foame. Frigiderul mi-e gol. (N-am avut chef de cumparaturi ieri! Viata de student...) Mai gasesc niste portocale. Incerc una. Portocala cu gust cafea!
Dar inpoi la invatat. Termin cursul, incep alta materie. Metode ale cercetarii social empirice. Analiza cuvintelor. Etc etc.
Somn. Ma duc la baie. Ma mai spal o data pe fata. Poate imi trece. Deschid geamul. Geeer. Categoric imi trece! Sunt parca mai eficienta. Dar intrerup din nou. Mi-am propus ca anul asta sa-mi construiesc blogul. Si asta fac...
Bine, cam atat. Acum ma intorc la treaba.
E aproape dimineata. Nu cred ca mai reusesc sa dorm. Mai putin si merg la cursuri.
Cafea cu gust de gene...
Subscribe to:
Posts (Atom)
